Intretinerea si curatarea tablourilor

Fie din dorinta de a aduce o pata de culoare pe peretii monotoni si lipsiti de interes, fie ca dorim sa ne personalizam locuinta, fiecare din noi adaugam in designul intrerior opere de arta mai mult sau mai putin valoroase.

Clasicele tablouri pictate in ulei sau fotografiile artistice inramate sunt decoratiuni interioare ce ies in evidenta, accentuand zona in care sunt amplasate. Aceste piese decorative au nevoie de conditii speciale pentru a-si pastra calitatile cat mai mult timp.

Pentru a mari durata de viata a tablourilor trebuiesc respectate cateva reguli esentiale de intretinere si curatare. Umiditatea si temperatura nepotrivita sunt primii factori care contribuie la degradarea rapida a acestora. In camera in care este amplasat tabloul trebuie mentinuta o temperatura in intervalul 18 – 22 0C si o umiditate relative intre 40 – 70 %.

Dar cum operele de arta sunt realizate din mai multe materiale, si cum materialele reactioneaza la mediu putin diferit, este dificil sa asiguram conditiile optime pentru fiecare piesa in parte, mai ales daca in aceeasi incapere sunt expuse doua sau mai multe obiecte. Rezolvarea acestei probleme este stabilitatea, mentinerea constanta a aceeasi temperaturi si umiditati.

In cazul panzelor pictate in ulei este recomandata evitarea expunerii sau depozitarii acestora in zone joase, la nivelul solului, unde cantitatea de praf este mult mai mare, si in spatiile in care se fumeaza.  Peretele pe care urmeaza sa fie asezat tabloul trebuie ales cu grija, pentru ca acesta sa nu se afle in bataia directa a soarelui. Lumina in exces poate duce la decolorarea sau intunecarea picturilor, cel din urma efect fiind frecvent intalnit in cazul tablourilor realizate in uleiuri vegetale.

Un alt factor care care poate degrada obiectele de arta este lumina provenita de la becurile incandescente. Si caldura emanata de acestea duce in timp la deteriorare astfel, trebuie pastrata o distanta optima fata de aceste surse de lumina si caldura. Atat tablourile cat si fotografiile vor fi pastrate mult mai bine intr-un cadru cu sticla, aceasta asigurandu-le atat siguranta cat si un microclimat optim.

Totusi, chiar si in cele mai bune conditii de depozitare, pe suprafata tabloului se va strange praf si murdarie. In aceste situatii este recomandat sa apelati la un specialist deoarece suprafetele picturilor sunt deosebit de vulnerabile la apa si la alti agenti de curatare care le-ar putea deteriora iremediabil.

Dar cateva lucruri simple le puteti incerca si acasa, fara a pune in pericol opera de arta. Culorile inegrite de vreme ale tablourilor in ulei pot fi reimprospatate prin stergerea acestora cu o carpa moale si curatate cu ajutorul unui cartof taiat in doua. Acuarelele si gravurile se curata foarte usor cu miez de paine, dupa care se sterg usor cu o carpa curata.

Sursa foto

A.I.

InCasa.ro

Comentarii:

ZRvtJfHFAckIaF postat pe 09 Mai 2013
MTDrAscOsiu
Experienţa de aproape o jumătate de veac a eenlăturării educaţiei rieogilase een societatea rome2nească a demonstrat că etica sau morala socială singură, fără o motivaţie religioasă, nu poate atinge valorile umane een totalitatea lor, lipsind sistemul axiologic de raportare la un ideal pe care numai religia eel poate realiza. Nu een ultimul re2nd, prezenţa educaţiei rieogilase een cadrul eenvăţăme2ntului public se circumscrie vechilor tradiţii ale şcolii rome2neşti, precum şi standardelor şi practicilor europene actuale, inclusiv la nivelul garantării drepturilor şi libertăţilor rieogilase. Se spune adesea Biserica noastră şi statul nostru, iar declaraţiile oficialilor nu fac excepţie, dar een ce măsură ne identificăm sau ne asociem cu aceste noţiuni? Statul nu ezită să ceară concursul Bisericii een acţiunile sale interne şi externe, recunoaşte importanţa Bisericii iar la toate manifestările de prim rang invită şi Biserica. Oare, pentru imagine? Care este realitatea şi fundamentul relaţiilor dintre cele două aşezăminte: Biserica şi statul democratic? Este Biserica „doar o pe2rghie a echilibrului civil şi eşapatorul frustărilor generate de subdezvoltare economică.” (T. Baconsky)? Oare, „religia este bună pentru ” (T. Baconsky) iar „rolul ei va descreşte odată cu modernizarea, secularizarea de tip occidental şi prosperitatea finalmente accesibilă”(T. Baconsky). Sau trebuie să acceptăm un dialog eentre Biserică şi stat, un pact creativ, o colaborare eentre cele două aşezăminte spre binele comun? Un argument deseori auzit een spaţiul public postcomunist este că reuşita democraţiei ţine de separarea strictă eentre stat şi Biserică. Acest argument al „laiciştilor” poate fi văzut ca o intoleranţă manifestată faţă de structuri care ocupau prin tradiţie un loc eensemnat een spaţiul public rome2nesc. După Radu Preda, „laicitatea este expresia dorinţei de identificare fără rest a spaţiului public cu cel profan. cen consecinţă este amendată sever orice expunere publică de simboluri contrarii profanului”. Ajungem astfel la discuţia esenţială asupra limitelor democraţiei. Laicitatea astfel eenţeleasă nu vine een ajutorul democraţiei, căci efectul de lungă durată este eentărirea autorităţii statale şi, mai mult, preeminenţa sa absolută asupra societăţii. O condiţie esenţială a democraţiei este existenţa unei societăţi civile autonome, libere de controlul statal. Un mijloc de asigurare a acestei autonomii poate fi şi Biserica. cen aceste condiţii ideologia laicistă care vede „prezenţa socială angajată a Bisericii ca un abuz şi un indiciu sigur de fundamentalism” nu poate fi dece2t dăunătoare. „Tabăra laicistă ignoră propria intoleranţă, lipsa din re2ndurile ei a ecumenismului şi a pluralismului autentice”. Rezultatul este „ghettoizarea prin relativizare a mesajului autentic, prin eencurajarea unei falsei pluralităţi een numele unui şi mai fals ecumenism”.Pentru Alain Touraine o condiţie esenţială a democraţiei este laicitatea. Aceasta nu este eensă eenţeleasă een sensul religiei civice care vrea să eenlocuiască credinţa een Dumnezeu, ci eentr-un principiu ce limitează ate2t spaţiul teologic, ce2t şi cel temporal: „laicitatea nu este numai o ideologie asociată luptei contra puterii temporale a Bisericii, ci separă puterea temporală de cea spirituală. Laicitatea se opune ate2t teocraţiei, ce2t şi religiei civice.” cen lumina acestor consideraţii, ne putem eentreba dacă dihotomia Biserică-regim democratic nu este cumva forţată? Putem detecta două paradigme ale relaţiei dintre regimul democratic şi Biserică: modelul american een care democraţia are clare origini rieogilase şi modelul francez care vrea să eenlocuiască total spaţiul Bisericii cu cel al religiei civile. Ultima paradigmă eeşi are eenceputurile een revoluţia franceză de la 1789, manifestată prin principii absolutizate. Astfel, een locul monarhului, cu puteri depline şi arbitrare, este instaurată puterea poporului, nu mai puţin arbitrară şi nelimitată. Legitimarea acestei metamorfoze se face prin voinţa de a eenlocui pe Dumnezeu printr-un cult al raţiunii umane. „Ce2nd iluminiştii secolului al XVIII-lea eempreună cu revoluţionarii de la 1789 instituiau şi consacrau pe altarul principal al catedralei Notre-Dame pe o ce2ntăreaţă, Maillard, drept , eroarea lor tragică consta een aceea că, deşi fundamental raţiunea eeşi avea obe2rşia een Dumnezeu şi aşa eel eenalţă pe om, ei se luptau frenetic să ne gratuleze cu o , anume a acelor oameni care eei asasinau pe semenii lor” (Pr. Prof. C. Galeriu). Relevant este, de asemenea, exemplul ţărilor aflate sub opresiunea comunistă. Ave2nd een vedere că putem interpreta comunismul ca o religie seculară ce funcţionează după aceleaşi principii absolutizate ale revoluţiei franceze, sistem care eencerca să elimine orice influenţă a Bisericii cu scopul de a controla nestingherit corpul societal, putem spune că Biserica a avut un rol de obstacol een calea agresiunii revoluţionare, ce2t şi de regenerare a unei societăţi civile opuse „dictaturii proletariatului”. Cazul cel mai evident este al Poloniei een care intelighenţia dizidentă a făcut corp comun cu Biserica Catolică. A fost un fapt firesc ave2nd een vedere că Biserica este o instituţie divino-umană alcătuită nu doar din clerici şi ierarhia superioară, ci şi din credincioşi. Agresiunea eempotriva Bisericii este de fapt o agresiune eempotriva drepturilor omului : „Libertatea religioasă este semnul cel mai vizibil al funcţionării reale a drepturilor civice. Atentatul puterii eempotriva acestor libertăţi este eentotdeauna simptomul totalitarizării vieţii intelectuale.” (A se vedea si art. 3 din Declaraţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare din motive de religie sau de convingere 1981).) Rezistenţa Bisericii Romano-Catolice a fost un factor decisiv pentru reuşita mişcării Solidaritatea, deci pentru reuşita proiectului democratic. Că este aşa o demonstrează, een cazul rome2nesc, importanţa strategică acordată Bisericii Ortodoxe de către fostul regim comunist, prin politica de represiune şi control. Ce2mpul propriu de activitate al Bisericii, specific misiunii pastorale şi misionare, activitatea eenvăţătorească – eencredinţată Acesteia de chiar Capul Său – Me2ntuitorul Iisus Hristos, nu contravine een nici un chip, ba chiar eencurajează, emergenţa societăţii de tip democratic. Nu een ultimul re2nd, una din marile provocări ale regimului postcomunist este reaşezarea relaţiilor eentre Stat şi Biserică pe temeiuri echilibrate, een care nici una dintre instituţii să nu prevaleze asupra celeilalte.Şi dacă se vorbeşte tot mai mult de mondializare sau globalizare, een acest context, ar trebui să medităm mai mult la rolul Bisericii ca factor de securitate naţională, prin prezervarea şi afirmarea identităţii naţionale şi, nu een ultimul re2nd, să medităm la importanţa socială a idealului spiritual deţinut de Biserică, ideal creator de noi tipuri de solidaritate interumană. Redescoperim astfel valoarea ontologică a omului şi chemarea sa la asemănarea cu Hristos, Dumnezeu, Arhetipul suprem al omului, model valabil ieri, astăzi şi me2ine. cenţelegem astfel de ce Horia Roman Patapievici, nerespinge2nd modernitatea al cărei adept se declară „pe2nă een ve2rful unghiilor”, conchide: „fiţi moderni! dar – nihil sine Deo.” Un motiv een plus pentru a valorifica şi eencuraja rolul Bisericii een lumea contemporană. Ene St. Mihai